„Nu există părinte perfect. Așa că fii unul real.” – Sue Atkins

 

Tot mai frecvent se dorește o abordare modernă în relația părinte-copil, nonconformistă, dar în același timp echilibrată, sănătoasă, fapt pentru care se ridică întrebarea: “Pot fi în același timp părinte și prieten pentru copilul meu?”

Răspunsul este da și nu!

Atunci când vorbim despre prietenie gândul ne duce la o persoană care este egală nouă, ce ne oferă sfaturi, ne ascultă și nici unul dintre cei doi nu este “conducător”(părintele permisiv). Acest fapt nu va contura întocmai o relație adecvată, părintele fiind lipsit de autoritate, se vor confunda rolurile și responsabilitățile care sunt fundamental diferite (prieten-părinte). Confidențele adultului, prietenia, pot fi devastatoare pentru copilul care nu este suficient de matur emoțional în a face față la cumulul de informații pozitive sau negative primite. În aceeași măsură, în calitate de părinte, este recomandat să respecți nevoia de independență și intimitate a copilului.

Poți fi prietenos dar nu prieten, ești receptiv la nevoile sale, poți face glume, îl încurajezi și îi ești aproape în situațiile de criză sau ori de câte ori este necesar. TU- părintele, ești modelul de urmat, oferi și impui respect, tocmai pentru ca și copilul tău să fie capabil să transmită respect în relația cu cei din jurul său.

Copilul, la vârstă fragedă, are nevoie nu de un prieten, ci de un părinte care este la conducere și îi oferă ghidare, îi stabilește reguli sănătoase, îl stimulează cognitiv, un părinte care să-i satisfacă nevoile de bază dar și cele emoționale, de la care să primească îndrumare, astfel încât să se simtă în siguranță, să devină un adolescent/adult autonom, ce are încredere în sine și este responsabil pentru acțiunile sale.

Copilul are nevoie ca TU să-i fii părinte și nu prieten. Dacă te apleci cu prietenie către el, mereu înțelegător, supus, umil, niciunul dintre voi nu are de câștigat. Copilul nu are modelul de la care să învețe cum să-și gestioneze/manifeste în mod adecvat comportamentul, emoțiile, îți vorbește nepoliticos și fără menajamente, ca și cum ai fi prietenul său de bancă, fapt pentru care tu devii furios, frustrat văzând un comportament inadecvat vârstei sale pe care nu reușești să îl gestionezi.

Poți fi prietenul copilului și să îi oferi sfaturi după ce acesta are dobândite toate abilitățile necesare de a face față provocărilor vieții, atunci când el însuși a devenit adult!

 

Zi de zi ești părinte!

Carmen Mariana Ardeleanu, psiholog